Două linii paralele: logica mea şi realitatea ta
Precizare: realitatea ta reprezintă realitatatea oricărei persoane, despre care pot afirma că nu coincide cu a mea
Nu am avut niciodată mai mult de 5, 6 la logică. M-am întrebat atunci de ce, dar mi-am răspuns singură, cu timpul. Logica mea cu siguranţă nu corespunde cu toată logica din univers, căci pare a fi paralelă cu realitatea. Nu m-am sinchisit decât de vreo două ori să-mi schimb modul de a gândi, sau cel puţin să încerc. De fiecare dată încercările mele au fost sortite eşecului, sau pur şi simplu m-am supărat şi am zis că eu vreau să fiu eu, chiar dacă o dau prin gropi de multe ori şi apoi mă plâng că nu pot face nimic bun. La urma urmei, poate că am darul de a nu face lucrurile cum trebuie. Trebuie să existe o calitate şi pe aici, pe undeva.
Ţin minte că într-a noua am urât logica din toate puterile mele: mi se părea a fi chinul vieţii mele şi probabil eram ferm convinsă că nu voi mai găsi nicăieri ceva la fel de greu. Era ceva cu SaP, Sip şi alte chestii de genul ăsta. N-am să uit de faimosul pătrat. Lucrările la materia asta mi se păreau atât de grele, încât la un moment dat am crezut că o să rămân corigentă. Nu s-a întâmplat să am patru la logică, dar e clar că nici de şase nu am trecut. Şi culmea era că pentru a justifica notele, găseam tot felul de scuze: că nu văd scrisul de pe tablă, că nu am un manual cu o materie pe care să o înţeleg, ba chiar pot recunoaşte că îmi uram proful. Mi se par normale lucrurile astea, acum că au trecut ceva ani, că am mai crescut un pic şi am descoperit lucruri mai grele sau că proful e chiar un om inteligent şi de la care ai ce învăţa. Ba mai mult, cred că printr-a noua găseam motive pentru orice. Nici nu mă aflam într-o clasă de liceu pe care să o iubesc aşa mult, ce-i drept.
Toată povestioara asta despre logică şi realitate, sau mai mult despre logică şi mai puţin despre realitate a pornit de la faptul că uneori mă simt altfel decât ceilalţi şi descopăr că nu mă interesectez în nici un fel cu lumea. Poate că uneori îmi place starea asta, dar uneori poate că aş vrea să fug undeva unde să nu mai fie nimeni. Undeva printr-a doişpea am început să scriu ceva, un ceva care se numea Profesorul cu mănuşă. Erau câteva pagini despre o persoană care mi-a marcat cam vrei doi ani din viaţă şi sigur mulţi alţii de-acum înainte. Am abandonat opera nenăscută bine încă, pentru că nu am putere de multe ori să şi termin ce am început, sau poate că îmi place să fiu aşa. De multe ori m-am gândit să public undeva măcar primele câteva pagini din ce am scris, dar tot de atâtea ori am renunţat. E-un lanţ întreg: vreau, pot, încep, dar nu termin. Acum...eu ştiu că pot. De unde ştiu? Habar n-am.
